Obişnuit, comun, uşor disponibil. Mainstream = comercial. Asta e o premiză stabilită pentru sunetele ce se aud cel mai des din căştile player-ului portabil, din listele interminabile de Winamp, lastfm sau YouTube. Se mai numeşte muzica maselor, e accesibilă publicului larg, e familiară, e populară, e pop, e middle-of-the-road, e rap, e soft rock.

Muzica populară stă aşezată împotriva muzicii clasice, care în istorie era destinată elitelor şi claselor înalte ale societăţii, e aşezată împotriva muzicii tradiţionale, transmisă pe cale orală (country, muzică populară românească, lăutarească). Într-un aspect mai urban, totul se reduce la bătălia underground-mainstream.

The Big Band

Pop-ul datează de la mijlocul secolului al XIX-lea şi este divizat de vârsta ascultatorilor. De cele mai multe ori, este vorba despre cei care erau tineri atunci când muzica era nouă. Muzica de orchestră continuă să aibe un precedent, însă e considerat vechi faţă de rap-ul care e ascultat de mulţi dintre tineri. După al doilea război mondial, Bing Crosby era cel mai bine vândut artist din Statele Unite. Fanii săi nu aveau o anumită vârstă. După retragerea acestuia, în 1954, Elvis Presley a devenit cel mai popular artist între tineri, iar Frank Sinatra era mai apreciat de adulţi. Alţi artişti care dominau mainstream-ul erau Bob Dylan, the Beach Boys şi Motown Records – în mare parte era vorba de jazz, folk sau rock’n’roll. În 1964, Beatles au ajuns în SUA, declanşându-se atfel invazia britanică de rhythm and blues şi pop. Sfârşitul anilor ’60 a marcat atât apariţia rock-ului experimental, de studio, prin Jimi Hendrix şi Eric Clapton cât şi extinderea r’n’b-ului în soul, prin Aretha Franklin, a funk-ului, prin James Brown, e genului country, prin Johnny Cash.

Ultimii ani…

Mainstream = predefinit, supus, superficial. Dacă îmi voi întreba bunicul ce preferă să asculte între be-pop, continuarea jazz-ului classic, şi muzică lautarească veche va alege a doua variantă pentru că este mai experimentală, mai “de pe vremea lui”. E bătălia continuă între generaţii. Tinerii sunt conduşi de mainstream, de muzica pop: îşi aleg modele din rândul celor care apar pe MTV (sau pe Taraf TV, în cazul unora).

Vă vine să credeţi sau nu, diferenţa o constituie copiii. Cum? Ce? De unde? Da, datorită copiilor, piesele trebuie să fie accesibile şi le lipseşte profunzimea. Target-ul industriei este reprezentat de ei sau de adulţii care au gusturi asemănătoare şi nu se desprind de copilărie. Aceştia sunt cei care cheltuiesc banii în trend-uri şi cred în ceea ce se spune la TV. Din cauza asta Hannah Montana şi Jonas Brothers sunt cele mai profitabile produse din ultimii ani. Tot din cauza asta, artiştii cu interes în artă, creativitate şi cu profunzime în idei, nu au parte de expunere. Şi asta ne duce la cel care a dat peste cap mainstream-ul, l-a facut superficial şi ieftin: Disney. Vă dau câteva nume: Justin Timberlake, Britney Spears, Christina Aguilera, Jessica Simpson, Miley Cyrus, Zac Efron. Compania are o putere de marketing uriaşă, deţine ABC, ESPN, e una din cele mai mari corporaţii de mass-media şi entertainment, la nivel mondial.

Schema e simplă: copiii aruncă bani fără să gândească şi fără să folosească cuvântul “buget”, muzica nu are profunzime, majoritatea cântăreţilor nu ştiu şi nu pot cânta. Totul se învârte în jurul vânzărilor iar copiii sunt naive şi uşor de convins. Asemănătoare este şi influenţa hip-hop-ului în rândul tinerilor: încurajează consumul excesiv de alcool, droguri, sex la vârste fragede şi comportament abuziv. La astea se adaugă curentul EMO care se află în plină desfăşurare, în România. EMO le oferă lame, machiaj hidos, iar în locul feţelor luminate ale copiilor, avem nişte clovni sadici şi mereu trişti.

Partea bună a influenţei pop-icon-urilor asupra tinerei populaţii vine din partea celor precum Bono de la U2 care promovează intens actele de caritate şi problemele legate de mediu, de sănătate şi de sărăcie: şi-a mobilizat fanii să susţină cauza SIDA în Africa – campania este de un real succes. Un alt exemplu sunt artiştii hip-hop care, în ciuda stilului de viaţă pe care îl promovează, au luptat împotriva rasismului şi a nedreptăţilor, la nivel local, împotriva ierburilor rele din lume. Divele r’n’b – Mariah Carey, Beyonce, Mary J.Blige – au fost implicate recent în campania “Stand Up For Cancer” care a avut un ecou impresionant în rândul populaţiei americane.

Despre INDIE

Psihologia indie constă în muzica independentă. Casele de discuri şi producţie indie sunt independente, nu aparţin de trusturi media, nu sunt foarte cunoscute, acordă artiştilor libertate în decizii. Artiştii indie se concentrează prea puţin pe marketing şi pe creşterea popularităţii şi servesc unei audienţe mult mai mature. Targetul lor sunt adevăraţii iubitori de muzică, sătui de mainstream şi doritori de stimulare intelectuală. În esenţă, ei vor profunzime. Partea neplacută este că iubitorii de indie se lovesc de cuvântul “buget” şi sunt mult mai atenţi atunci când vine vorba de cheltuit banii. Aceştia nu se lasă cumpăraţi cu imaginile de la TV şi sunt greu de convins. Mai pe scurt, un artist indie trebuie să aibă volum în muzică iar marketing-ul va fi făcut prin piesă. Oamenii care caută indie au între 21-50 de ani, au o cultură muzicală bogată şi sunt extremi de maturi. Dacă muzica ta sună ca cea difuzată pe MTV, BET, UTV sau alte posturi comerciale, nu i-ai convins. Ei vor ceva diferit, le place să experimenteze, le place să audă ceva ce nu au mai auzit până să ajungă la piesele tale.

Mozart şi mainstream-ul

Consumerismul care defineşte industria pop a inspirat unora abilitatea de a-şi lansa propriul proiect, independent, pe internet sau platforme mass-media. Deşi are urmări nefaste, nevoia de a fi “cool” a creat întotdeauna grupuri de oameni, învăţând noile generaţii că trebuie să aparţină unei comunităţi, fie ea muzicală, de interes, de stare sau de alt fel. Astfel se defineşte muzica – mediu de convingere al indivizilor să facă lucruri pe care nu le-ar face, în mod obişnuit. De exemplu, efectul Mozart e un sistem care stimulează creativitatea şi eficienţa învăţării. Muzica mainstream nu are niciun impact de genul ăsta asupra ascultătorilor însă are o influenţă într-un fel în care stimulează laturile artistice ale unora (remix-uri ale pieselor, picturi sau poveşti despre artistul care te-a inspirat sau un dans pe o piesă anume). Lucrul important care trebuie reţinut este că acest curent dominant inspiră creaţia şi succesul acesteia. Bineînţeles că unii înţeleg greşit acest lucru şi fură piesa, nu o crează. “Inspiraţia” e atât de mare încât nu se pot îndepărta de ea.

În prezent… numai de bine

De-o parte şi de alta, avem două pareri care definesc diversitatea fenomenului muzical contemporan: trendurile şi viitorul, pe de o parte, muzica indie şi lipsa promovării, pe de altă parte. Will.i.am, unul dintre cei mai importanţi producători de mainstream din lume, la Ultra Music Festival: “DJ-ul e cel mai important lucru in muzică, la ora actuală.” “În Europa, Australia, Brazilia, Los Angeles şi New York, muzica dance electronică vine cu un val de energie şi inspiraţie. Îmi aduce aminte de ceea ce era hip-hop-ul în anii ’80.” Iată ce declară trupa finlandeză Finntroll despre muzica mainstream: “Este ciudat şi înspăimântător pentru oamenii obişnuiti, probabil, să vadă tineri cu părul lung şi tatuaţi zbierând texte despre distrugerea rasei umane. În general, metalul nu se află în mainstream nicăieri.”